M-am trezit brusc, plină de sudoare. Întuneric. Încerc să mă ridic dar ma lovesc de ceva tare – pare lemn. Sunt aşa de odihnită şi totuşi am nevoie să mai dorm. Mi-e teamă. Ultima dată am avut un vis urât… Am visat că m-am născut şi am căzut în gol, căderea aceasta nu se mai sfârşea iar eu nu puteam face nimic. Nici măcar să plâng! Era sadic…
Cineva cântă. Ce oameni… cum să îi apuce cântatul la orele astea? Cred că e trecut de miezul nopţii. Mi se pare că se aude de lângă mine... dar sunt singură aici, deci e imposibil. În plus e inutil, n-o să mă impresioneze. Apropo, unde sunt oare de data aceasta?
Aşa mi se întâmplă de o vreme-ncoace. Mă trezesc în locuri necunoscute, nu mai ştiu pe ce lume trăiesc...
Cred că e o nouă strategie a familiei sale. Vor să ştie unde a plecat Simon şi încearcă să mă intimideze. Dar nu o să le spun… nu vor obţine nimic de la mine. Oare unde m-au dus de data aceasta?
Îţi tot repetam să nu îmi spui secretul. Dar tu - ştiindu-mă femeie - ai crezut că glumesc! Simon... nu credeam că o să ai atâta încredere în mine. Dacă ştiam mai devreme… Dar nu, e prea târziu. Nu o să te trădez oricum!
Regret un singur lucru... Faptul că acum o să-ţi fie mai greu să mă găseşti. Am căzut prea mult în gol… ba nu! Era visul – uitasem.
Dar unde sunt totuşi? Mă pot ridica 20 cm şi mă lovesc de ceva solid. Şi cântecul acesta îmi pare tot mai cunoscut - nu se mai termină! Ah, e piesa aceea pe care o fredonam când eram mici. Îţi aminteşti? Aceea cu apusul de soare…
Încerc să îmi amintesc zâmbetul acela de copil şi versurile… Mi-e dor de mine!
Sunt într-o pădure acum. Copaci, păsări… nimic neobişnuit. Cum am ajuns aici? Pe unde să pornesc? Mă simt plină de viaţă ca o adolescentă dar totuşi trebuie să fiu prudentă.
Se mişcă ceva acolo! Simon?! Aşteaptă!
Alerg de câteva zile şi nu l-am găsit încă... doar semne că a trecut pe aici. Pesemne se ascunde pe undeva aproape. Cred că am mai fost pe aici... Nu-ţi bate joc de mine! Cmon! Sunt exact în locul din care am plecat acum ceva vreme…
Zăresc un trandafir uscat acolo jos… Mă aplec să-l iau dar rămân mască. E un mormânt şi lângă e el! Da! Prietenul pe care îl caut de multă vreme.
Ce s-a întâmplat? Nu ai auzit cât te-am strigat prin pădure? De ce m-ai ignorat? De ce mă ignori? Mi-a fost dor de tine! Simon! De ce plângi? Şi cui ai oferit trandafirul uscat?
Ah, doar un alt coşmar...
Vreau să ajung acasă, să o îmbrăţişez pe mama şi să-i spun că o iubesc! Nu i-am spus suficient de des. Am nevoie de cineva acum, să îmi spună că totul este bine… aşa cum face ea când visam urât: “Karen… calmează-te, totul e bine!”. Dar nu e nimic bine. Totul e pe dos de când lumea a uitat…
Ce straniu este locul acesta! E de o răceală şi întunecime deosebită. Dar nu mai am mult de aşteptat. O să mă scoată ei de aici curând. O să ajung din nou în centrul oraşului, în aglomeraţia pe care o urăsc! O, ce mult îmi lipseşte în momentul acela!
Mă tot gândesc acum cât m-am schimbat - de fapt, cât m-ai schimbat. Şi nici macar nu am fost îndrăgostiţi unul de celalalt. Ne dădeam sfaturi, ne ascultam poveştile şi eu făceam planuri legate de viitoarele noastre ieşiri, cele de după ce vom avea familie. Dar tu ai zis atunci că nu se poate, că nu vom apuca… Îmi răsună şi acum în urechi:”O să mor tânăr pentru tine”. Nici acum nu înteleg cuvintele alea.
“Poate eu o să mor tânără pentru tine, pentru mine…”.
Şi cad din nou.
Uite, acolo sus pe faleza un copil îmi face cu mâna. Ce mult seamănă cu tine… Poate e copilul tău pe care nu ai apucat să-l ai. Eu fac un castel de nisip, pe care oricum o să-l ia apa în curând – e trecător, la fel ca tine... Ce mână mica am. Hmm, ceva nu e în regula: mi-au dispărut şi sânii, am părul scurt… sunt copil din nou! Acum înţeleg: mintea mea controlează totul, timpul a luat-o în partea cealaltă! Acolo eşti tu!
Cred ca de aceea nu te găsesc în lumea noastră… ai murit. O să le spun şi o să mă lase să ies din locul strâmt şi rece în care m-au închis! O să simt soarele din nou, dar o să lipsească ceva de sub el… o să-mi lipseşti.
Intru în casă, vreau să-mi iau la revedere pentru ca o să plec de aici! Trebuie să fug de ei, altfel nu o să mă lase în pace niciodata. Stau toţi la masă si râd. Nu ar trebui să fie aşa veseli, nu e momentul potrivit. “Simon?! Ce cauţi aici, cu cei care m-au persecutat pentru a afla unde eşti? Şi cine e femeia de lângă tine? Dar copilul? Ah, cât ai fost plecat ţi-ai întemeiat o familie! Ma bucur mult! Se pare că nu ai murit tânăr cum ziceai. Spune-mi ceva!”
Dar mă ignoră toţi. “Ce se întâmplă cu voi? Sunt eu, Karen!“ Par aşa de fericiţi... se uită la fotografii.
„- Tati, cine este tanti in rochia verde de aici?“
„- O prietenă de-a mea. Dacă vrei o vom vizita mâine.. Îi ducem un trandafir.“
„- Tati, e aici, cu noi. Stă pe scaunul mătuşii.”
“- Nu mai glumi în felul acesta niciodată!“
Acum am înţeles de ce nu te găsesc nicăieri în lumea asta... Nu tu eşti cel care trebuie căutat… Eu sunt!
