“Un roman profund si puternic, tesut din fire subtile care leaga legenda de zilele banale ale vietii, intr-un decor straniu si nu intotdeauna prietenos.”
Tocmai am terminat de citit cartea “Viata mortilor e in noi” – Lorette Nobecourt. Am pus mana pe ea intr-o librarie, si atat a fost…am luat-o acasa.
Am ramas cu un zambet putin amar acum ca am terminat-o, si cu dorinta de a o reciti pentru a-i patrunde toate sensurile ascunse. La prima vedere este doar drama interioara a lui Nortatem. Dupa sinuciderea celui mai bun prieten, acesta se retrage intr-o cabana, departe de lume unde incepe sa se vindece.
Se pare ca singuratatea are efecte benefice in vindecarea spirituala si ne ajuta sa ne redescoperim, in stare pura, cum am fost initial.
O multime de idei interesante si surprinzatoare in carte. Ne indeamna sa ne urmam simtamintele (“Daca fiecare ar face ce ar trebui sa faca in momentul in care devine constient de un anumit lucru, mersul lumii ar fi altul”), sa meditam mai mult la unele lucruri (“unde ne ducem cand dormim? Lumea nu exista in somn. Doar cand deschid ochii totul o ia de la capat” – sper ca observati ca nu se refera la somnul propriu-zis). Probabil ca in momentul in care le scriu aici ideile devin clisee, dar in carte se imbina perfect.
Din prima parte nu am inteles mare lucru la inceput, tehnica povestirii in rama m-a ametit putin, dar m-am ambitionat, am citit mai departe, am inceput sa inteleg si nu imi pare rau.
Pentru cine vrea s-o citeasca… cred ca ii va fi de folos sa stie urmatorul lucru: Cerbul este simbol al regenerării ciclice a lumii, al longevitatii si vivacitatii.
